HOLOGRAMA MISTERIOASA DIN CEAHLAU

Pe Ceahlau se petrec an de an, cu regularitate, doua fenomene optice inexplixabile. 

In prima decada a lunii august, sub lumina rasaritului, umbrele varfurilor Toaca si Piatra Ciobanului formeaza, timp de peste o ora si jumatate, o holograma naturala imensa, avand forma unei piramide perfecte, fenomenul fiind denumit Umbra Piramidei. 
Varful Toaca este un adevarat mister. 
Acesta are aspectul unei piramide cu baza patrata, figura considerata a se forma extrem de rar in mod natural

Masuratorile efectuate de specialisti au aratat ca laturile bazei au exact dublul lungimii piramidei lui Keops, din Egipt, iar unghiul pantelor este cu doar 10 grade mai mare decat cel al aceleiasi piramide.

Ceea ce s-a filmat si folografiat astazi 6 august 2010(a 49 zi dupa solstitiul de vara) este imaginea reconstruita a unei piramide aproape perfecte, de fapt o holograma. 

Pentru formarea ei existand stancile din zona formand niste umbre, care combinate cu norii de ceata, inclusiv particule de apa si cu razele solare, toate generand aceasta imagine

Tot in aceeasi perioada a anului, deasupra varfului Toaca se produce un fenomen optic care dureaza doar cateva minute si pe care localnicii l-au numit, inca din vechime, Calea Cerului. 

Practic, deasupra muntelui se formeaza un stalp de o luminozitate intensa si stranie, care se pierde in imensitatea cerului si care este marginit pe laturi de doua benzi intunecate. Unii cercetatori ai respectivelor fenomene sunt de parere ca acestea se datoreaza faptului ca prin Ceahlau, respectiv prin varful Toaca, trece una din axele energetice ale globului pamantesc.

Studii aprofundate asupra acestui fenomen invaluit in mister, au fost facute de prof. Ticleanu Nicolae de la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Geologie.

SURSA-http://www.ziare.com

SOLOMONARII-ENIGMA SAU ADEVAR

Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Ordinul Solomonarilor. Enigmă sau adevăr istoric?

Tradiţii…

Solomonarii, aceste enigmatice personaje ale mitologiei româneşti, trăiesc pe jumătate în legendă, pe jumatate în realitatea cotidiană a satului românesc. Personaje semidivine, aceşti solomonari investiţi cu puteri magice, sunt cunoscuţi în credinţele populare sub diferite nume precum: grindinari, hultani,gheţari, izgonitori de nori, salmani sau zgrebunţaşi. Legendele îi pun în legătură cu duhurile, mai ales cu Vântoasele, atribuindu-le puteri precum îmblânzirea şi călărirea balaurilor, ascensiunile cereşti, impunerea voinţei asupra fenomenelor meteorologice (mai ales grindina şi furtuna) sau harul vindecării.

Se crede că numele solomonarilor îţi are originea în numele regelui biblic Solomon, el însuţi socotit a fi un mare vraci şi uneori chiar patronul vrăjitorilor.

Imaginea solomonarului este una cât se poate de grotească. El este văzut ca un bărbat uriaş şi sălbatic, cu ochii bulbucaţi şi părul roşu, ţepos, înveşmântat fiind într-o haină albă ce atârnă peste 7 pieptare.

Din recuzita solomonărească fac parte un topor din fier descântat cu care în credinţele populare acesta fabrică grindina dar care are si un rol de paratrăznet când este împlântat în pămant sau în pragul casei cum aflăm din scrierile lui Ion Creangă, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta struneşte, îmblânzeşte şi dirijează balaurul, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea şi ştiinţa lor, atârnată de umăr iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul cheamă duhurile vântului (Vântoasele).În unele părţi din recuzita solomonarului mai parte şi nişte legături din cârpe ce poartă numele de „moime” nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Legendele româneşti mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiţă care la o vârstă fragedă este răpit de un solomonar bătrân şi dus la Solomonanţă sau Şcoala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peşteră. Se spune că aici, lecţiile ar fi predate de însuşi Deavolul sau de arhidemonul Uniilă şi că din 7 sau 9 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârşitul unui stagiu de pregătire ce durează până la varsta de 20 de ani, desfăsurându-se în condiţii foarte dificile.În această şcoală solomonarii învaţă toate limbile vietăţilor de pe pământ, toate farmecele şi toate descântecele şi după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peşteră în care, aşezaţi la o masă din piatră, scriu într-o carte toată ştiinţa lumii.

Legendele româneşti consideră uneori solomonarii ca oameni sfinţi lasând a se înţelege ca sunt un fel de instrumente a dreptăţii divine deoarece ei evaluaiază valoarea morală a oamenilor. În acest ultim sens, tradiţia spune că solomonarii umblă prin sate în chip de cerşetori şi dacă nu sunt primiţi cum trebuie ei se supără şi aduc grindina asupra hotarelor satului distrugând recoltele şi bunurile. Tot ceea ce primesc solomonarii ( deşi, aşa cum lasă să se înţeleagă unele relatări, ei nu au nevoie de nimic) aruncă pe apele curgătoare pentru duhurile necurate.

Ne poate da istoria un răspuns la aceste mito-credinţe? Există o cât de mică referinţă care ne-ar putea îndreptăţi să credem că ordinul solomonarilor a existat şi că există o continuitate istorică în sânul ordinului? Poate fi localizată undeva , pe pământ, acestă şcoală a solomonarilor şi dacă da, atunci unde poate fi plasată ea? Asta vom încerca noi să aflăm în expunerea faptelor ce urmează.

Solomonarii – iniţiaţii lui Zamolxe

Să cercetăm cu atenţie câteva dintre numele tradiţionale ale solomonarilor. Spuneam ceva mai devreme că solomonarii sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume dintre care un interes aparte în ridică denumirile de salmani, hultani şi zgrebunţaşi. Acest ultim termen, folosit mai ales în regiunea moţilor, este mai puţin important deoarece aruncă lumină doar asupra activităţii solomonarilor.

Unii cercetători sunt de părere că denumirea de salmaniatribuită solomonarilor ar proveni de la regele biblic Solomon care el însuşi , era considerat un mare vraci. Aşa să fie oare? Mă îndoiesc, nimic din legendele legate de solomonari nu ne îndreptăţeşte să credem că ar fi aşa. Dar, numele de salmani ne îndreptăţeşte să credem că solomonarii au o filiaţie directă cu Zamolxe deoarece unele izvoare istorice atestă forma Salmoxe ca derivat al numelui marelui zeu dacic. Studiind puţin acest nume aflăm că salman este un cuvânt compus: sal+man ce, aşa cum şi este cazul de faţă, desemnează un pesonaj semidivin, iniţiatul zamolxian. Sal, derivat din Zal,rădăcină a numelui divin Zalmoxe, care înseamnă Zeul Moş, unul dintre epitetele de care se bucura Zamolxe ca rădăcină a zeilor şi oamenilor deopotrivă, demonstrează cu prisosinţă faptul că solomonarii erau preoţi zamolxieni. Pe de altă parte, particula „man” alăturată unor cuvinte din vocabularul limbii române are sensul de (om) „mare”. Iată cum omul şi divinitatea se reunesc pentru a da naştere, înforma legendei, iniţiatului cunoscător al tainelor lumii şi a celor de dincolo de lume! Revenind si privind dintr-un alt punct de vedere, vedem că însuşi Zamolxe avea ca epitet de onoare ce-l desemna ca şi creator al oamenilor numele de OM. Prin urmare , numele salman dat solomonarilor, nu are nimic de-a face cu istoria şi spiritualitatea ebraică şi nici o filiaţie cu regele iudeu Solomon, ci desemnează omul care a trecut cu brio etapele iniţierii zamolxiene, ajungând să se asimileze cu zeul, prin moartea iniţiatică infăptuităprin aruncarea în cele trei suliţe de care aminteşte Herodot; şi tocmai la acestă iniţiere supremă face referire ascensiunile cereşti amintite de tradiţia legată de solomonari.

Să privim acum puţin asupra denumirii de hultani acordată solomonarilor de credinţele populare. Hultan în limbaj popular înseamnă vultur, ori unul dintre simbolurile ce-l desemnau pe Zamolxe în dubla sa ipostază de principiu masculin şi principiu feminin este vulturul bicefal al cărui simbolism este identic dar invers celui al caduceului despre care am mai vorbit în articolele mele. Cel mai exact simbolismul acvilei bicefale este legat de simbolismul lui Ianus Bifrons ce desemnează în ipostază antropomorfă simbolismul caduceului a acelui „solve et cuagula” al alchimiştilor medievali. La fel Zeus Pelasgicul avea ca emblemă a suveranităţii universale vulturul şi nu este exclus ca emblema ordinului solomonarilor să nu fi fost tocmai aceea a unui vultur bicefal de la care să fi preluat acest nume.

Dacă Zamolxe era divinitatea sub patronajul căreia se afla ordinul solomonarilor atunci înseamnă că aceştia, implicit, în farmecele şi descântecele lor , nu-l puteau invoca decât pe el. De aici, de la aceste invocaţii pe care le făceau atât pentru a aduce grindina, ca pedeapsă divină, pentru nemărinimia oamenilor, cât şi pentru a vindeca, li se trage solomonarilor porecla de zgrebunţaşi întâlnită în ţara moţilor. „A zgrebunţa” este o variantă a termenului popular „a zgrăcina”- a chema necontenit, a invoca, a striga tare şi de multe ori (numele cuiva)

Ne mai interesează aici încă un aspect legat de tradiţia despre solomonari. Se spune că ei călăreau şi îmblânzeau balaurii. Nu este oare aci un aspect destul de clar a credinţei lor zamolxiene, aceasta cu atât mai mult cu cât steagul dacilor era chiar un balaur(dragon)?(v.Simbolismul lupului şi al şarpelui.Dragonul dacic). Dar aceasta complică lucrurile întrucât, în altă parte a Terrei, Arthur este fiul lui Uther Pendragon dar despre aceasta o să vorbesc în părţile ultime ale acestui articol.

Să zăbovim acum puţin şi asupra aspectului grotesc al solomonarilor din legendele populare. Ei prezintă o asemănare izbitoare cu giganţii/uriaşii din legendele greceşti. Densuşianu ne spune că la poeţii epici ai Greciei giganţii erau consideraţi nişte oameni superbi şi impii, pentru că nu aveau credinţă în zei ( ci numai într-unul singur). Ei distingându-se prin statura uriaşă, având o faţă teribilă şi plete lungi ce le cădeau în jos de pe cap şi de pe barbă şi aveau solzi pe picioare asemenea celor de balauri auncând asupra cerului cu lemne şi aprinse şi cu pietre (este vorba de un anume ritual ce aminteşte de trasul cu săgeţi în norii aducători de furtună practicat de daci în perioada clasică). Tot el ne spune, după ce studiază întreaga literatură antică legată de giganţi că ţara lor era Dacia, or , dacă ţara lor era Dacia iar zeul lor era Zamolxe, asa cum am arătat mai sus, este clar că instituţia solomonăriei merge adânc în negurile istoriei, până în perioada pelasgă. Amintim de asemenea că preoţii daci aveau straie albe atunci cand oficiau încă o similitudine cu tundra albă a solomonarilor.

Solomonanţa sau şcoala de solomonărie

Există asa ceva? Dacă există unde poate fi plasată ea?

Am spus că această şcoală este situată undeva la marginile pământului într-o peşteră sau groapă adâncă. Dintr-un anume punct de vedere peştera însăşi este o groapă adâncă în interiorul muntelui! Aflăm, de asemenea, că în această şcoală viitorul solomonar învăţă o carte, Cartea Solomănăriei, pe care o învăţa într-un loc explicit şi clar delimitat: Cetatea Babarului. Aceaste caracteristici mă îndeamnă să cred că de fapt solomonarii, la un anumit moment dat purtau un alt nume şi formau un ordin aparte, o supracastă aflată cumva în afara sistemului social.

Într-unul din articolele trecute (v. Sacralitatea intituţiei voievodale româneşti) l-am identificat pe Zamolxe cu Ler Împărat şi cu Ion/Ianus. Despre acest Ler Împărat legendele româneşti spun că locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră , pe un munte mare pe care nu-l poate afla decât cel ce place lui Ler Împărat. Despre el se mai spune că este şeful rohmanilor. Ce aflăm despre rohmani sau blajini, cum sunt cunoscuţi în tradiţiile populare, îi aduce uimitor de aproape de solomonari. Rohmanii sunt sfinţi , ori aşa cum am spus deja, în unele legende solomonarii sunt socotiţi oameni sfinţi. Rohmanii locuiesc la capătul lumii, ori despre solomonari se spune ca ucenicii erau duşi pentru iniţiere într-o peşteră situată la capătul lumii; rohmanii sunt sihastrii ori despre solomonari se spune că nu dorm niciodată în casă ci numai în pesteri, adăposturi sub stânci sau în păduri. Deci comportamentul lor este cel al unui sihastru. Despre solomonari se spune că primesc pomeni, desi nu au nevoie de nimic, pe care le aruncă duhurilor necurate; or rohmanii locuitori pe Tărâmul celălalt (avem aci de-a face cu un tabu) de Pastile lor care se sărbătoresc la o săptămană după al nostru primesc pomană cojile de ouă pentru că „nu au nevoie de oul întreg, ca noi păcătoşii; lor le ajunge punga de aer”. Se spune despre solomonari că după ce-si desăvârşesc stagiul se retrag întro pesteră ( deci sub pământ, într-un sens mai larg) unde scriu într-o cartea toatpă învăţătura lumii; or despre Rohmani se spune că locuiesc sub pămant şi că odinioară au locuit pe pământ iar la sfârşitul vremilor vor fi readuşi de Dumnezeu pe pământ ( ase vedea aci caracterul lor de oameni sfinţi). Capătul pămantului despre care se vorbeste în aceste legende îl aflăm lămurit din legendele greceşti care afirmau că extremul nord, Hiperboreea mitică se afla în Dacia!

A,m spus că solomonarii asemenea rohmanilor cu care se identifică din aproape toate punctele de vedere, îmi par a fi o supracastă un grup privilegiat aflat cumva în afara ordiniisociale pe care într-o anumită măsură o dominau. Cazul este evident şi din legendele românilor care arată superioritatea solomonarilor asupra oamenilor. Culmea este că această supracastă chiar există în societatea pelasgo-dacă! Aceştia sunt sarabii. Iată ce spune Iordanes despre aceştia: „primii dintre ei erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. În articolul „Kogaion-muntele sacrul al dacilor” am vorbit despre treptele iniţierii zamolxiene şi despre faptul că sanctuarul iniţiatic suprem se afla în Bucegi iar ultima treaptă a iniţierii era sacrificiul simbolic, moartea pentru lume a ucenicului, în cele trei suliţe ale Întreitului stâlp al cerului, Columna cerului identificată cu Vârful Ascuns. Din aceste afirmaţii ale lui Iordanes asimilate legendelor despre solomonari putem deduce că ucenicii într-ale solomonăriei deprindeau tainele scolii prima dată într-o peşteră pe care o echivalăm cu Peştera Ialomiciarei, ajungeau la nivelul al doilea unde deprindeau alte taine legate pe care le-am nu-mi „Tainele Sfinxului” adică enigmele lumii materiale şi imateriale, într-un cuvânt taina manifestării principiului şi doar unul singur va fi în măsură să se asimileze cu zeul din întreaga promoţie iar acela va deveni iniţiat, un personaj semidivin identic cu solomonarul sau rohmanul. Există şi alte nume sub care ar putea fiinţa ordinul solomonarilor afară de legendarii rohamani sau sarabos tereos? Cred că da pentru că nu trebuie uitată asemnarea solomonarilor cu acei călugări daci numiţi de Strabon ktişti şi kapnobatai (călători prin nori). Este de banuit că aceste clase călugăreşti sunt trepte inferioare ale ordinului solomonarilor dacă avem în vedere că ktişti pare a fi la originea cuvintelor româneşti schit, schismatic, adică despărţit, izolat cu referire la schitul călugăresc. Vorbesc de un ordin al solomonarilor organizat pe trepte deoarece nici una dintre legendele legate de solomonari sau despre oamenii sfinţi ai dacilor între care trebuie amintiţi şi abii şi agavii lui Homer nu menţionează întoarcerea ucenicilor la viaţa profană.

În ceea ce priveşte Cetatea Babarului în care sunt pregătiţi solomonarii constatăm cu uimire că nivelul iniţiatic 2 al platoului Bucegilor portă o denumire asemănătoare fiind data de megalitul numit chiar Babele foarte asemănător cu sumerianul Bab Ili (Casa zeului). Am făcut această precizare întrucât sumerienii au plecat în mileniul IV de la Tărtăria de Mureş cu mituri  cu tot spre locul viitorului Sumer!

Perpetuarea Ordinului Solomonarilor de-a lungul timpului

Originea acestui ordin de iniţiaţi se află departe în perioada pelasgă. De-alungul timpului au apărut pesonaje sau simboluri care aduc uimitor de bine aminte de solomonari şi credinţele despre ei. Primul om despre care putem banui că a făcut parte din clanul solomonarilor este hiperboreanul Abaris care zburând pe o săgeată de aur ajunge în Grecia unde pune bazele cultului lui Apollo Hiperboreul/ Zamolxe. Este şi aici vorba de o ascensiune cerească şi de zborul deasupra norilor legată de un om a cărui credinţă şi iniţiere era zamolxiană, după cum era şi patria sa. Acesta este unicul personaj despre care putem afirma cu certidune că făcea parte din această supracastă a ordinului solomonarilor/salmanilor.

Ciudat este însă altceva. Tradiţia că solomonarii după înfăptuirea stagiului se retrag într-o peşteră de la marginea pământului unde la o masă de piatră scriu toată ştiinţa lumii. De-a dreptul straniu, pentru că masa de piatră este identică cu masa rotundă a cavalerilor regelui Arthur ce aştepta în centrul său Sf. Graal şi devine şi mai straniu atunci când aflăm, că unele legende din ciclul arthurian şi graalian identifică Sf. Graal cu o carte, iar cel care deţine această religvă devine deţinătorul ştiinţei şi puterii globale! Legenda arthuriană ne mai oferă o surpriză anume numele tatălui lui Arthur Uther Pendragon. De asemenea, ne mirâm si mai mult, atunci când vedem că masa de piatră sau masa rotundă/altarul, căci despre un altar este vorba având în vedere sacralitatea Sf Graal, îl găsim şi la Sarmisegetusa, şi nu o dată ci de două ori, atât în Marele Sanctuar Circular, cât şi în aşa numitul Soare de Andezit, altarul circular din incinta sacră a Sarmisegetusei.

O ultimă constatare si termin. Vlad Ţepes ca şi tatăl său erau membri ai ordinului dragonului şi apar întocmai în momentul în care Ţăra Românescă era într-o situaţie extrem de critică. Făcând o paralele cu denumirea de Negru Vodă care întemeiază statul de la sud de Carpaţi de asemenea într-un moment de necesitate ne întrebam: nu erau acestia parte din acei Sarabos despre care vorbeam ceva mai devreme? Poate da, poate nu…

Totuşi, nu trebuie să uităm şi aducem la cunoştina cititoruluică… încă se vehiculează legende despre existenţa ultimilor solomonari ! Subliniez ca de fiecare dată atunci când vorbesc despre subiecte delicate: „io mi-am exprimat numai părerea personală”

SURSA-http://quadratus.wordpress.com/

INSULA PASTELUI

    Galerie foto (19)

În mijlocul Pacificului de Sud, la 4.025 de kilometri distanţă de coasta de vest a Americii de Sud şi la 4.185 de kilometri de Tahiti, se află cea mai izolată fâşie de pământ locuită de oameni: un triunghi misterios, format din 163 kilometri pătraţi de rocă vulcanică, cunoscut sub numele de Insula Paştelui.

Numele i-a fost dat de Jakob Roggeveen, amiralul olandez care a zărit-o în duminica de Paşte a anului 1722, însă insula a purtat cel puţin alte două nume. Localnicii îi spuneau Rapa Nui – marea Rapa – în comparaţie cu insula Rapa, ce se întindea pe o suprafaţă mai mică. Legenda spune că atunci când primii oameni au ajuns pe insulă, regele acestora i-a dat numele Te-Pito-o-te-Henua, adică „buricul Pământului”.

Descoperirea insulei şi a statuilor moai

Expediţia olandeză din 1722 a petrecut doar o zi pe Rapa Nui, însă navigatorii din Ţările de Jos au întocmit o descriere detaliată a insulei şi a localnicilor paşnici şi prietenoşi. Relatările lui Roggeveen menţionau o insulă aproape lipsită de copaci, pe care trăiau aproximativ 3.000 de persoane ce vorbeau o limbă necunoscută.

Cea mai interesantă descoperire a exploratorilor olandezi a devenit celebră în întreaga lume: statuile gigantice, din piatră, situate de-a lungul insulei. Sutele de statui ce se găseau în aproximativ 50 de situri de-a lungul insulei i-au şocat pe exploratorii olandezi, care credeau că descoperiseră o populaţie primitivă şi nu înţelegeau cum ar fi putut aceasta să realizeze misterioasele statui. Locuitorii insulei nu cunoşteau tehnologia roţii, nu aveau instrumente din metal şi nici animale cu care să lucreze pământul.

Imposibilitatea de a înţelege cum o populaţie aparent primitivă a reuşit să realizeze nişte sculpturi gigantice a făcut ca misterul Insulei Paştelului să ajungă celebru în lumea întreagă. Relatările olandezilor aveau să facă înconjurul lumii, iar legenda a crescut de-a lungul anilor. Aveau să treacă 50 de ani până la sosirea altor străini pe ţărmul micuţei insule triunghiulare. Astăzi, la aproape trei secole de la descoperirea Insulei Paştelui de către exploratorii occidentali, oamenii de ştiinţă au reuşit să ofere răspunsuri la câteva dintre enigmele rămase în urma acestei civilizaţii îndepărtate.

De unde au venit locuitorii Insulei Paştelui?

În anii ‘50, faimosul explorator Thor Heyerdahl a lansat o ipoteză conform căreia locuitorii Insulei Paştelui proveneau din America de Sud, cel mai apropiat continent. Pentru a-şi susţine teoria, Heyerdahl a lansat o expediţie spre Polinezia la bordul lui Kon-Tiki, o plută primitivă din lemn de balsa, numele său fiind o altă denumire sub care era cunoscut zeul-soare din cultura Inca, Viracocha.

Expediţia Kon-Tiki a pornit pe 28 aprilie 1947 din portul peruan Callao, ajungând în 101 zile în atolul Raroia din arhipelagul Tuamotu, aflat la 6.980 de kilometri distanţă. Expediţia a demonstrat că aceste plute primitive erau suficient de bune pentru a permite oamenilor să ajungă pe Insula Paştelui pornind din America de Sud.

Ipoteza lui Thor Heyerdahl contrazicea însă teoria susţinută de numeroşi alţi oameni de ştiinţă, care considerau mai probabil ca Insula Paştelui să fi fost populată de oameni veniţi dinspre vest, din Polinezia. Deşi majoritatea datelor arheologice şi lingvistice îl contraziceau pe Heyerdahl, ipoteza sa a continuat să fie luată în considerare. Timp de decenii a fost imposibilă descoperirea unor dovezi care să încline balanţa în favoarea unei teorii, însă recent acest lucru a fost posibil datorită analizelor genetice moderne.

Analizând ADN-ul extras din scheletele descoperite pe Insula Paştelui, oamenii de ştiinţă au descoperit un marker genetic unic, ce există doar în ADN-ul oamenilor din Polinezia. Această descoperire a reprezentat dovada fermă că cei ce au colonizat Rapa Nui au fost descendenţii marinarilor polinezieni, Insula Paştelui fiind cel mai estic teritoriu cucerit de aceşti extraordinari navigatori.

Datarea cu carbon a indicat că polinezenii au colonizat Insula Paştelui în jurul anului 1200 e.n. Cu timpul, civilizaţia de aici s-a dezvoltat cu ajutorul pescuitului şi al agriculturii, în perioada sa de vârf insula găzduind 12.000 de persoane, de trei ori mai multe decât astăzi.

Cum au fost realizate şi transportate misterioasele statui?

Mai bine de 95% din blocurile de piatră din care au fost sculptate statuile de pe Insula Paştelui provin din cariera Rano Raraku. În acest crater vulcanic au fost realizate toate statuile moai, aici găsindu-se şi astăzi peste 300 dintre ele.

Dovezile arheologice indică faptul că statuile au fost realizate de-a lungul a sute de ani, iar faptul că stilul s-a menţinut de-a lungul acestei perioade îndelungate sugerează că arta cioplitului s-a transmis în cadrul unei bresle de sculptori.

Totuşi, anumite trăsături ale statuilor s-au modificat în timp: datarea elementelor de mediu în care au fost descoperite statuile (fiind imposibilă datarea lor directă) sugerează că acestea au devenit, în timp, mai mari. Oamenii de ştiinţă cred că sculptarea unor statui tot mai mari a fost rezultatul concurenţei între diferitele clanuri de pe insulă. De asemenea, anumite statui au în vârf un „pukao” – un moţ de culoare roşie – din piatră vulcanică. Cercetătorii cred că acest moţ reprezintă un element estetic adăugat spre finalul civilizaţiei de pe Insula Paştelui.

Oamenii de ştiinţă estimează că sculptarea unei statui, folosind doar dalte de piatră, ar fi durat câţiva ani. Realizarea sculpturilor moai nu este, însă, aspectul cel mai misterios al acestor monumente unicat, ci transportarea lor. Sute de statui realizate în cariera Rano Raraku au fost amplasate de-a lungul Rapa Nui, peste văi şi dealuri şi la distanţe de 15 kilometri. Câteva dintre statuile realizate aici cântăreau şi 80 de tone, adică de două ori mai mult decât cele mai mari pietre descoperite la Stonehenge.

Din cele 887 de statui cioplite pe Insula Paştelui, 540 au fost transportate din carieră, o realizare incredibilă pentru o civilizaţie primitivă, dotată doar cu instrumente din piatră. Legenda locului spune că statuile au „mers” din carieră până la platformele situate de-a lungul insulei, iar cercetătorii au interpretat acest mit drept un indiciu al faptului că statuile au fost transportate în picioare. De altfel, de-a lungul insulei se găsesc zeci de moai abandonate şi sparte în bucăţi, iar cercetătorii afirmă că statuile nu s-ar fi spart astfel dacă erau transportate în poziţie orizontală.

Principala ipoteză referitoare la modul în care au fost transportate statuile sugerează folosirea a sute de trunchiuri de copac. Alţii cercetători cred că este posibil ca acestea să fi fost transportate pe roci sferice. Niciuna dintre teoriile enunţate de oamenii de ştiinţă nu poate fi susţinută de dovezi istorice clare, astfel că misterul modului în care au fost transportate statuile de-a lungul insulei rămâne nedescifrat de ştiinţa modernă.

Totuşi, o ipoteză lansată anul trecut de doi cercetători în urma unor studii efectuate la faţa locului pare să fi lămurit misterul. Un experiment realizat pe insulă de către Terry Hunt şi Carl Lipo a arătat că statuile pot fi mutate în picioare de către 15-20 de persoane. În studiul realizat de cei doi cercetători s-a demonstrat că statuile pot fi transportate la fel ca un frigider: prin clătinarea lor repetată, dintr-o parte în alta, pe drumurile construite de localnici. Această ipoteză pare să explice legenda „statuilor care merg”, arătând cum ar fi putut lua naştere acest mit referitor la deplasarea misterioaselor statui.

Ce reprezentau statuile moai?

De-a lungul timpului, cercetătorii au lansat diferite ipoteze referitoare la scopul misterioaselor statui de pe Rapa Nui. Unii au susţinut că statuile ar fi reprezentările artistice ale unor zei, alţii au lansat teorii fantastice, conform cărora acestea au fost inspirate de extratereştri. Indiciile ce aveau să permită dezlegarea acestui mister au provenit din limba vorbită pe Rapa Nui.

Pe lângă „moai”, localnicii obişnuiau să se refere la statuile de pe insulă prin sintagma „arena ora ata atepuna”, însemnând „faţa vie a strămoşilor noştri”. Studiind fragmentele de coral descoperite pe insulă, cercetătorii şi-au dat seama că acestea se potrivesc perfect în scobiturile concave situate în dreptul orbitelor statuilor. Astfel, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că statuile fuseseră dotate cu ochi din coral, ceea ce le făcea să pară aproape vii, justificând denumirea de „faţa vie a strămoşilor noştri”.

Cercetătorii au concluzionat că statuile fac parte din tradiţia polineziană de adorare a strămoşilor, fiecare dintre ele fiind reprezentarea unui şef de trib din trecut. Statuile erau amplasate pe platforme înalte, intitulate „ahu”, situându-se astfel între zei şi oameni, şi erau îndreptate cu faţa spre interiorul insulei, ca să poată cuprinde totul cu privirea lor protectoare.

Se crede că puterea socială şi economică a unui şef de clan se măsura în numărul de statui moaiaflate deasupra mormintelor familiei, astfel că exista o veritabilă concurenţă între şefi. De aceea, pe insulă se găsesc statui de dimensiuni între 3 şi 8 metri înălţime, în funcţie de importanţa şefului de clan care le-a construit.

De ce au dispărut locuitorii Insulei Paştelui?

Cercetătorii au crezut foarte mult timp că locuitorii Insulei Paştelui au fost victimele unui dezastru ecologic provocat chiar de ei. Astfel, ipoteza oamenilor de ştiinţă, popularizată de Jared Diamond în cartea „Collapse”, susţinea că locuitorii de pe Rapa Nui au defrişat în mod voluntar pădurile de pe insulă pentru a obţine teren agricol şi pentru a folosi trunchiurile de copac la transportarea statuilor gigantice, iar această decizie sinucigaşă a dus la degradarea solului insulei, la foamete şi la război civil.

Numeroşi scriitori au făcut o paralelă între Insula Paştelui şi civilizaţia modernă, afirmând că acest exemplu al unei societăţi care se distruge singură prin supraexploatarea resurselor oferă un avertisment puternic referitor la viitorul societăţii contemporane.

Ipoteza autodistrugerii a fost infirmată de un studiu recent, efectuat la faţa locului de-a lungul unui deceniu de Terry Hunt şi Carl Lipo, doi specialişti în arheologie şi antropologie. Cercetarea a arătat că pădurea a dispărut de pe Insula Paştelui mult mai repede decât se credea până acum, în doar câteva decenii, nu de-a lungul secolelor. De asemenea, pe insulă s-au găsit puţine dovezi care să sugereze că agricultura era folosită pe scară largă, ceea ce infirmă ipoteza conform căreia copacii au fost tăiaţi pentru a mări suprafaţa agricolă.

Copacii nu ar fi putut fi folosiţi nici pentru transportarea giganticelor statui moai, dintr-un motiv foarte simplu: palmierii care creşteau aici aveau lemnul moale şi fibros, iar dacă trunchiurile lor ar fi fost folosite pe post de cilindri de transport, acestea ar fi fost zdrobite sub greutatea imensă a statuilor.

Cei doi cercetători au descoperit adevăratul motiv pentru care pădurea de palmieri a dispărut de pe Insula Paştelui: şobolanul polinezian (Rattus exulans), care a sosit pe insulă odată cu primii navigatori.

În condiţii de laborator, populaţiile de şobolani polinezieni se dublează în 47 de zile. Pe o insulă lipsită de prădători, sosirea acestor rozătoare a reprezentat o veritabilă catastrofă ecologică. Două din alimentele preferate ale şobolanului polinezian sunt lăstarii şi seminţele copacilor. Cercetătorii estimează că populaţia de şobolani de pe Rapa Nui a ajuns în scurt timp să numere milioane de exemplare, fapt care a avut un efect devastator asupra pădurilor de palmieri.

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea locuitorii de pe Rapa Nui au suferit consecinţele negative ale descoperirii lor de către occidentali. Populaţia de pe Insula Paştelui nu era pregătită să se apere, astfel că o bună parte din ea a căzut pradă expediţiilor în căutare de sclavi. Localnicii erau capturaţi şi transportaţi în Peru, unde erau puşi la muncă în minele de guano.

Atraşi de noile instrumente şi veşminte aduse de exploratorii europeni, localnicii au abandonat valorile străvechi, iar statuile moai au fost neglijate. Cu timpul, insula a devenit un punct de atracţie pentru aventurieri, iar unii căpitani evitau să acosteze aici din cauza reputaţiei de „centru al sifilisului” pe care o căpătase insula.

Relatările din anii 1870-1880 arată că populaţia de pe insulă, afectată atât de bolile aduse de exploratori, cât şi de comerţul cu sclavi, scăzuse la un nivel minim: 110 oameni.

La 1888, Chile a anexat insula şi a dat-o spre folosinţă fermierilor. În jurul anului 1900 puţinii locuitori rămaşi pe insulă trăiau închişi în structuri similare unor închisori, iar vegetaţia a fost distrusă de miile de oi aduse de colonizatori.

Astfel, locuitorii din Insula Paştelui nu au fost victimele unei „sinucideri” în masă, ci au avut aceeaşi soartă lipsită de noroc ca alte populaţii băştinaşe la contactul cu lumea „civilizată”.

Rapa Nui astăzi

Astăzi, Rapa Nui aparţine de Chile, unde este cunoscută sub numele Isla de Pascua. Aici locuiesc 3.000 de persoane, Hanga Roa fiind singurul oraş de pe insulă. Lângă Hanga Roa se află unicul aeroport de pe insulă, ce leagă cel mai izolată aşezare locuită de pe Terra de restul lumii.

În 1967, aeroportul de pe Rapa Nui a început să fie folosit ca punct de realimentare pentru avioanele ce călătoreau între Santiago de Chile şi Tahiti. Această decizie a marcat momentul în care insula a devenit deschisă lumii largi şi a adus nenumărate beneficii locuitorilor de Rapa Nui.

În prezent, tot mai mulţi turişti sosesc pentru a admira acest loc unic de pe Terra. Rapa Nui este astăzi un parc natural naţional, fiind inclus în Patrimoniul Mondial al UNESCO.

Printre atracţiile de astăzi ale insulei se numără misterioasele statui moai, numeroasele peşteri şi apele cristaline căutate de pasionaţii de scuba diving. Locuitorii de astăzi ai Insulei Paştelui sunt mândri de istoria şi cultura lor, organizând în fiecare an, în luna februarie, festivalul Tapati Rapa Nui. În cadrul acestuia localnicii îşi arată talentele de artizani, gătind, sculptând şi pictându-se pe corp în stil tradiţional polinezian.

Insula Paştelui a fost unul dintre ultimele locuri de pe Terra colonizate de oameni, reprezentând astfel punctul culminant al călătoriei pe care oamenii au început-o atunci când au părăsit Africa. Istoria acestei insule izolate din Oceanul Pacific oferă multe lecţii despre omenire, iar o mai bună înţelegere a acestui loc misterios ne-ar putea ajuta să construim un viitor mai bun.

SURSA-DESCOPERA.RO