MAI TRAIESTE OMUL DE NEANDERTHAL?

Enigme neelucidate

Populatia almas, urmasii neanderthalienilor?!

In 1925, un grup de soldati care urmareau niste banditi ascunsi in Muntii Pamir, au dat peste niste urme ce pareau a fi fost facute de niste picioare desculte, pe zapada. Urmele duceau pâna la intrarea intr-o pestera aflata undeva, pe peretele abrupt al muntilor. De teama unei intâlniri cu cine stie ce ucigas, soldatii au patruns in pestera, deschizând foc chiar de la intrare. Apoi au cercetat sa vada in ce anume trasesera. Pe podea zacea o fiinta ciudata. Doctorul care insotea expeditia a lasat urmatoarea descriere:

“La prima vedere parea o maimuta. Era peste tot acoperita de par. Dar stiam ca in muntii pamir nu exista maimute. Am intors de mai multe ori capul acelei fiinte pe spate si fata si l-am masurat. Era un mascul mai in vârsta, având inaltimea de 1,67 – 1,70 metri. Pieptul era acoperit cu par cafeniu mai lung si mai rar. Pe burta, parul de culoare gri era scurt si gros. Pe sezut avea mai putin par, de unde rezulta ca aceasta fiinta avea obiceiul sa sada ca si omul. Soldurile erau acoperite cu mult par, in timp ce geninchii erau dezgoliti si aveau bataturi. Laba piciorului era complet lipsita de par si era acoperita cu piele aspra, maro. Parul devenea mai subtire spre mâini, palmele fiind acoperite de o piele batatorita. Culoarea fetei era intunecata. Aceasta fiinta nu avea nici barba si nici mustata. Parul de pe ceafa era gros si incâlcat. Dintii mari si egali aveau forma dintilor umani. Fruntea era tesita, arcadele proeminente, nasul turtit, urechile fara par, putin mai ascutite decât ale omului si cu lobul mai lung. maxilarele proeminente, deosebit de masive, faceau ca fata sa se asemene cu cea a tipului mongoloid. Aceasta fiinta ciudata avea un piept foarte puternic si muschi bine dezvoltati. Nu am gasit nici o diferenta anatomica importanta intre aceasta creatura si om.”

Continuând investigatiile, s-a constatat cum ca localnicii afirmau ca aceste fiinte, denumite almas, ar fi trait in pesteri greu accesibile si s-ar fi hranit cu fructe, rozatoare si plante.

Pe 13 februarie 1974, un localnic, pastor, a facut descrierea unui almas pe care l-a intâlnit in drumurile sale prin muntii din provincia Bayan Ulegei, situata in sud-vestul Mongoliei. Descrierea sa se potriveste cu a altor martori oculari:

“Almas  pare sa fie jumatate om si jumatate animal si este acoperit cu par negru-roscat. Fata este lipsita de par. Partea din spate a capului are o forma conica, fruntea este turtita iar arcadele si maxilarele proeminente. Almas are statura medie a omului si merge aplecat, cu genunchii indoiti. Are umeri largi si brate lungi. Degetele de la picioare sunt intoarse inauntru. Almas se sperie usor, este suspicios, dar nu este agresiv si-si desfasoara activitatea in timpul noptii. De obicei este vazut in zori sau la lasarea amurgului. Nimeni nu l-a vazut vreodata vorbind. Se hraneste cu radacini, frunze, iarba si alte vegetale. Prefera sa stea ascuns in munti, departe de om”

Relatari despre grupuri de almas dateaza inca din secolul al XIII-lea. In vremurile acelea, seful unei misiuni diplomatice trimisa de regele Frantei in Mongolia a relatat gazdelor despre niste oameni salbatici care traiau in desert, la sud de orasul Omyl.

Doua secole mai târziu, nobilul bavarez Hans Schiltberger, ajuns prizonier al lui Timur Lenk, relata despre salbaticii care traiau in desertul Dzungartia, laolalta cu hergheliile de cai salbatici. Trebuie remarcat faptul ca urma acestor cai salbatici a fost redescoperita abia in anul 1877, intâmplator, pe când un zoolog rus rasfoia o carte veche in care apareau desene cu fauna din Mongolia secolului XVIII. In aceasta carte exista si imaginea unei creaturi bipede, acoperita in intregime cu par, cu exceptia mâinilor si picioarelor. La denumire, in carte era dat “om salbatic”.

In anul 1906, geograful rus Badzar Baradun, a vazut un almas in muntii Altai. Din 1927 nu a mai aparut nici o relatare despre populatia almas din regiunea Gobi. Dar toate relatarile au un punct comun. iciodata almas nu erau intâlniti in grupuri mari, uneori fiind insotiti si de copii. O relatare mongola povesteste despre un localnic care, plecat in cautarea unei camile ramase in urma, a vazut un grup de almas care stateau in jurul focului. O alta relatare se refera la un sugar care a fost lasat singur de mama sa.

Pâna la intoarcerea mamei naturale, copilul a fost alaptat de o alta femela almas. La revenirea mamei, doica improvizata a lasat copilul si a fugit. Un alt almas a fost vazut in timp ce era fugarit de o haita de câini de vânatoare iar un altul a fost intâlnit in Muntii Burkut, lânga râul Delyun. Acesta din urma era inalt, puternic, cu par negru pe piept, abdomen si spate. Pe cap parul tindea sa devina gri. Cei care l-au vazut au incercat sa-l captureze si au tras cu armele de vânatoare spre creatura, incercând sa nu-l raneasca. Localnicii au dezaprobat incercarea de ranire a creaturii, mai ales ca ei ii numesc pe almas “stapânii muntilor”.

La ora actuala, aria de raspândire a populatiei almas este limitata la mai putin de 1000 de km, in special in muntii Mongoliei.

Pe 26 iunie 1953, un lucrator agricol a descoperit cadavrul unui almas, pe jumatate ingropat in nisip. Unele relatari vorbesc despre cranii de almas pastrate in colectii particulare sau alte parti din organismul unui almas. Se presupune ca fiinte similare exista si in Caucaz, cu deosebirea ca acestia sunt ceva mai comunicativi decât fratii lor din Mongolia. Rudele din Caucaz au mai putin par pe corp si sunt mai scunde. Indivizi de acest gen au fost vazuti intrând in lanurile cu porumb pentru a se hrani cu stiuleti.

Cercetatorii au incercat sa dea un raspuns la intrebarea: “Cine sunt almas?”. Unii spun ca ar fi vorba despre niste maimute care, prin cine stie ce conditii au ajuns in zona respectiva, probabil pe vremea marilor hani. Dar, cei mai multi, considera ca almas sunt ultimele ramasite ale Omului de Neanderthal, despre care s-a spus ca a disparut in urma cu peste 35.000 de ani, alungat de omul primitiv, respectiv stramosul nostru. Se pare ca in urma agresivitatii adversarilor sai, ultimii oameni din Neanderthal s-au retras in munti, infatisarea lor permitându-le sa traiasca in conditiile vitrege din munti. Iata, asadar, cum, dintotdeauna a iest la suprafata caracterul violent al rasei umane. Om impotriva omului, pentru ca, in cele din urma, selectia naturala sa-si spuna inca o data cuvântul: brutele au supravietuit. Si au creat o civilizatie.
   SURSA-SECRETELE FEMEILOR.RO